Am avut o perioada in care ma gandeam la mine si la tot ce este in jurul meu, la ce folos? nu mereu ne putem apara cu pietre. In fuga mea printre cuvinte mi-am dat seama ca muzica ma poate "umple" de frumos, ca un film bun ma face sa ma gandesc mult mai bine la niste lucruri sau amanunte cum le-ar numi unii, chitara mea, cu care impreuna putem face lucruri frumoase, cat de fericita ma simt sa sarut obrazul unui copil care este uitat intr-un orfelinat, sunt poate niste lucruri marunte dar care pe mine ma fac sa simt ca pur si simplu, traiesc! ...tristetea e ca supravietuiesc intr-o lume in care dragostea nu mai decat de bani, in care iubirea nu mai este neconditionata, in care zambetul este interpretat, in care viteza isi spune cuvantul iar tehnologia ne lasa cicatrice adanci. Supravietuiesc intr-o lume in care sunt arata cu degetul-si daca ar avea cum, poate si o lume care ma vrea moarta si vorbesc acum pt NOI toti...e trist ca in loc sa ne iubim -ne uram, in loc sa ne imbratisam-ne batem...Am inceput acum nu demult timp un proiect sa zic asa literar, am castigat dreptul de a merge mai departe in locurile fruntase, urmatorul pas era sa scriu despre mine si depre Dumnezeu...am ales sa scriu "despre mine in relatie cu El" puteam sa mint, puteam sa scriu atat de estetic, mai frumos ca in basme...dar am ales sa ma portretizez intru-totul, parca m-am asezat pe un perete si cineva cu un marker mi-a facut conturul, apoi l-am hasurat in culorile curcubeului..un discret umor si o fina ironie...evident nu a iesit bine pt ca cei din jurul meu care cu cateva zile inainte imi spuneau "tu pictezi cuvintele" au ajuns sa spuna ...nu poti trece mai departe pentru ca "te-ai abatut de la normal" ...dar oare ce reprezinta normalul pt ei?...lucrarea era despre mine ,asa cum sunt eu si sunt tare mandra de mine...da,sunt lesbiana si?
...tacerea durea . Eu raman eu, cea care "picteaza cuvintele", cea care iubeste frumosul, cea care putea sa ajunga cu lucrarea undeva mult prea departe de ceilalti "care nu s-au abatut de la normal"...am avut de ales-sa ma mint pe mine si pe cei care imi citesc lucrarea? sau pur si simplu sa fi pictat atat de frumos si perfect si sa ajung la un premiu Nobel? pt ce? de ce ? cum? in ce fel? nu are rost sa te sustragi de la ceea ce esti...sunt trista ca mi s-a pus piedica tocmai pt ca unii sunt umbriti de prejudecati, pt ca in capsorul lor lumina nu poate intra...dar sunt fericita ca am demonstrat ca ati recunoaste identitatea este mult mai important decat orice premiu pe lumea asta, si Nobel de a fi!... sunt mandra ca eu, una singura am demonstrat ce multi nu vor avea curajul niciodata!...nu isi vor recunoaste identitatea de calai ce sunt...!"
Ca raspuns la Provocare
Stiti ce ma inspaimanta pe mine cel mai mult?
Mi-e o frica nebuna ca am sa dau in paranoia. Mi s-a mai intamplat de cateva ori, fie vizavi de nationalitate, fie de orientare. Adica sa am ideea total stupida cum ca oamenii, lumea ar fi impotriva mea. Nu zic ca ideea in sine ar fi total absurda si fara temei, dar nici ca trebuie sa-mi vina in minte la cea mai mica remarca sau gest.
Pe vremea scolilor mi s-a intamplat sa stau un an in camin. Fetele de nationalitate maghiara au fost “cazate” in aceeasi camera. A fost ok, mai ales pentru cele doua fete din Miercurea Ciuc care erau pierdute bine in Timisoara.
S-a intamplat intr-o noapte ca studentii de la drept sa faca un chef. Ca moment culminant probabil, au ales sa dea cu pumnii si picioarele in usa noastra strigand ca toti ungurii trebuie sa moara si ca acum ne vor arunca pe geam. Eu dormeam ca un prunc, ca doar la ce bun sa ma trezesc pentru niste lovituri cat sa sparga usa, dar dimineata colegele de camera mi-au zis ca erau sa moara de frica. Hop ca m-am revoltat si eu! Si ce da Domnul, aveam eu un coleg de grupa care abia daca stia vreo doua vorbe in maghiara, invatate de la cine stie care bunica, si care a doua zi se trezeste sa ma intrebe in maghiara ce mai fac?! Revoltata eu, ca nu-mi trece mie cu una cu doua, ma trezesc urlandu-i in maghiara, de-mi ies ochii din cap, ceva de genul “ de ce ma intrebi asa? Nu pricepi o iota daca iti raspund in maghiara! De ce ma intrebi asa?”
N-am sa uit niciodata fata colegului meu. Si-a cerut scuze. Mi-a zis ca nu a inteles nimic din ce am zis, dar ca i se pare ca m-am suparat si ca nu a avut intentia de a ma supara.
Mi-e o frica nebuna sa nu mai pot face distinctia intre cei care intr-adevar nu ma accepta si cei care nu au nimic cu mine.
Mi-e o frica enorma ca, trecand prin atatea, am sa incep sa discriminez si eu pe altii doar pentru ca e comod, e “normal”, e atat de usor si “firesc” sa dai ceea ce ai primit si tu.
Dar sper sa nu trebuiasca sa-mi fie frica ca am sa reduc lumea la problema orientarii mele sexuale. Este doar o parte din mine, la fel ca si nationalitatea mea, la fel ca multe altele.
Sunt asa cum sunt. Cei care ma stiu si ma iubesc vad dincolo de toate acestea, ma vad pe mine, sper. Altfel, nu prea am cum sa-i iubesc nici eu. Poate ramane un simt al responsabilitatii, poate ramane un sentiment de datorie, dar nu am cum sa iubesc niste oameni care habar nu au de mine.
De-o fi ceva de capul meu, de mine, nu cred sa fie nationalitatea, orientarea mea sexuala sau faptul ca sunt blonda ( ca si blondele sunt discrimintate, nu-i asa?! ), chiar daca in majoritatea timpului sunt aproape cheala.
Desigur, e greu. Fricile, indoielile sunt intemeiate. Mergem mai departe cu ceea ce avem. Si ce avem? Ne avem pe noi insene, pe altele care sunt ca noi, poate mai pierdute ca noi si responsabilitatea celora care vor veni dupa noi.
Mi-e o frica nebuna ca am sa dau in paranoia. Mi s-a mai intamplat de cateva ori, fie vizavi de nationalitate, fie de orientare. Adica sa am ideea total stupida cum ca oamenii, lumea ar fi impotriva mea. Nu zic ca ideea in sine ar fi total absurda si fara temei, dar nici ca trebuie sa-mi vina in minte la cea mai mica remarca sau gest.
Pe vremea scolilor mi s-a intamplat sa stau un an in camin. Fetele de nationalitate maghiara au fost “cazate” in aceeasi camera. A fost ok, mai ales pentru cele doua fete din Miercurea Ciuc care erau pierdute bine in Timisoara.
S-a intamplat intr-o noapte ca studentii de la drept sa faca un chef. Ca moment culminant probabil, au ales sa dea cu pumnii si picioarele in usa noastra strigand ca toti ungurii trebuie sa moara si ca acum ne vor arunca pe geam. Eu dormeam ca un prunc, ca doar la ce bun sa ma trezesc pentru niste lovituri cat sa sparga usa, dar dimineata colegele de camera mi-au zis ca erau sa moara de frica. Hop ca m-am revoltat si eu! Si ce da Domnul, aveam eu un coleg de grupa care abia daca stia vreo doua vorbe in maghiara, invatate de la cine stie care bunica, si care a doua zi se trezeste sa ma intrebe in maghiara ce mai fac?! Revoltata eu, ca nu-mi trece mie cu una cu doua, ma trezesc urlandu-i in maghiara, de-mi ies ochii din cap, ceva de genul “ de ce ma intrebi asa? Nu pricepi o iota daca iti raspund in maghiara! De ce ma intrebi asa?”
N-am sa uit niciodata fata colegului meu. Si-a cerut scuze. Mi-a zis ca nu a inteles nimic din ce am zis, dar ca i se pare ca m-am suparat si ca nu a avut intentia de a ma supara.
Mi-e o frica nebuna sa nu mai pot face distinctia intre cei care intr-adevar nu ma accepta si cei care nu au nimic cu mine.
Mi-e o frica enorma ca, trecand prin atatea, am sa incep sa discriminez si eu pe altii doar pentru ca e comod, e “normal”, e atat de usor si “firesc” sa dai ceea ce ai primit si tu.
Dar sper sa nu trebuiasca sa-mi fie frica ca am sa reduc lumea la problema orientarii mele sexuale. Este doar o parte din mine, la fel ca si nationalitatea mea, la fel ca multe altele.
Sunt asa cum sunt. Cei care ma stiu si ma iubesc vad dincolo de toate acestea, ma vad pe mine, sper. Altfel, nu prea am cum sa-i iubesc nici eu. Poate ramane un simt al responsabilitatii, poate ramane un sentiment de datorie, dar nu am cum sa iubesc niste oameni care habar nu au de mine.
De-o fi ceva de capul meu, de mine, nu cred sa fie nationalitatea, orientarea mea sexuala sau faptul ca sunt blonda ( ca si blondele sunt discrimintate, nu-i asa?! ), chiar daca in majoritatea timpului sunt aproape cheala.
Desigur, e greu. Fricile, indoielile sunt intemeiate. Mergem mai departe cu ceea ce avem. Si ce avem? Ne avem pe noi insene, pe altele care sunt ca noi, poate mai pierdute ca noi si responsabilitatea celora care vor veni dupa noi.
de la kingwitha
O nuntă de la care n-aş fi vrut să lipsesc pentru nimic în lume...
Sâmbăta trecută am fost la o nuntă care prin felul ei particular, a fost total nouă pentru mine. A fost nunta a doua femei, prietena mea (încă din timpul facultatii) şi iubita ei. Doamne,...a fost fantastic!
Ceremonia s-a desfăşurat într-un restaurant (Margaritha) din Budapesta, unde locuiesc ele de 2 ani. La cererea prietenei mele, eu am celebrat această căsătorie, în faţa prietenilor mireselor. 13 oameni, prieteni adevăraţi, hetero şi homosexuali deopotrivă.
Din cauza că ştiam ce importanţă are acest eveniment unic pentru ele şi vroiam să le ofer o ceremonie demnă de acest eveniment, eram foarte agitată. Am vorbit câteva minute despre iubire, căsătorie şi despre iubirea lor in particular. Au promis sinceritate, respect şi acceptare, răbdare una faţă de cealaltă, că nu vor uita să-şi spună „te iubesc” (măcar o dată pe săptămână).
Mi se pare că într-o relaţie se uită după un timp acest gest simplu, dar foarte important, crezând că e un lucru cert, de la sine inteles; sigur că aşa e, numai trebuie să şi spunem uneori. Lucrurile despre care se crede că sunt certitudini, de fapt nu sunt aşa.
Când au intrat în restaurant, am rămas cu gura căscată; niciodată nu au fost mai frumoase. A fost ceva fantastic să urmăresc intrarea lor pe o muzică lentă, până în faţa mea.
La sfârşitul ceremoniei, în timp ce spuneau una alteia câteva cuvinte frumoase, tot ce simţeau şi vroiau să împărtăşească celeilalte, au tras verighetele, iar după aceea au semnat şi certificatul de căsătorie.
După ceremonie a urmat cina şi un chef ce s-a sfărşit abia dimineaţa următoare, într-un club gay.
Au trecut deja 3 zile şi jumătate de atunci, dar încă zâmbesc când îmi amintesc de nuntă. A fost unică, importantă, fantastică în acelaşi timp. Şi nu numai pentru tinerele căsătorite, ci şi pentru invitaţi. Ştiu. Am fost prezentă.
p.s. Mulţumesc celor patru martori că au promis să protejeze această căsătorie şi pentru că au fost şi sunt alături de proaspetele căsătorite.
Sâmbăta trecută am fost la o nuntă care prin felul ei particular, a fost total nouă pentru mine. A fost nunta a doua femei, prietena mea (încă din timpul facultatii) şi iubita ei. Doamne,...a fost fantastic!
Ceremonia s-a desfăşurat într-un restaurant (Margaritha) din Budapesta, unde locuiesc ele de 2 ani. La cererea prietenei mele, eu am celebrat această căsătorie, în faţa prietenilor mireselor. 13 oameni, prieteni adevăraţi, hetero şi homosexuali deopotrivă.
Din cauza că ştiam ce importanţă are acest eveniment unic pentru ele şi vroiam să le ofer o ceremonie demnă de acest eveniment, eram foarte agitată. Am vorbit câteva minute despre iubire, căsătorie şi despre iubirea lor in particular. Au promis sinceritate, respect şi acceptare, răbdare una faţă de cealaltă, că nu vor uita să-şi spună „te iubesc” (măcar o dată pe săptămână).
Mi se pare că într-o relaţie se uită după un timp acest gest simplu, dar foarte important, crezând că e un lucru cert, de la sine inteles; sigur că aşa e, numai trebuie să şi spunem uneori. Lucrurile despre care se crede că sunt certitudini, de fapt nu sunt aşa.
Când au intrat în restaurant, am rămas cu gura căscată; niciodată nu au fost mai frumoase. A fost ceva fantastic să urmăresc intrarea lor pe o muzică lentă, până în faţa mea.
La sfârşitul ceremoniei, în timp ce spuneau una alteia câteva cuvinte frumoase, tot ce simţeau şi vroiau să împărtăşească celeilalte, au tras verighetele, iar după aceea au semnat şi certificatul de căsătorie.
După ceremonie a urmat cina şi un chef ce s-a sfărşit abia dimineaţa următoare, într-un club gay.
Au trecut deja 3 zile şi jumătate de atunci, dar încă zâmbesc când îmi amintesc de nuntă. A fost unică, importantă, fantastică în acelaşi timp. Şi nu numai pentru tinerele căsătorite, ci şi pentru invitaţi. Ştiu. Am fost prezentă.
p.s. Mulţumesc celor patru martori că au promis să protejeze această căsătorie şi pentru că au fost şi sunt alături de proaspetele căsătorite.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)