Raspuns intarziat, iertare!

Am vazut ca am doua comentarii, dar nu le-am citit pana acum. Sincer, mi-era teama sa nu pot spune altceva decat “mergi pe forum, acolo vei gasi multe fete”.
M-am inselat si-mi cer iertare de la cea care a lasat comentariu pe “Nimic haios”. Pe celalalt nu l-am inteles, il las inca o zi si pe urma il sterg, e ca nuca in perete.

Uite ca a inceput anul 2010. In Portugalia sunt premise casatoriile gay, eu sunt in concediu de boala ca m-am molipsit cu o chestie care ma manaca ingrozitor si care e foarte contagioasa ( nu-i stiu numele, dar iau antibiotice si ma dau cu o mazga galbicioasa. Maine merg la control, sper sa fie ok ). Doaman doctor m-a intrebat daca am dormit in pat strain (nu!), daca am vazut asa ceva la copiii (nu), daca am purtat haine straine sau daca cineva a purtat hainele mele ( nu! ), dar imi vin niste flashuri cand unul dintre copiii mei a vorbit cu precitipatii de tineau loc unui dus, cand am pupat mama unui copil uradu-i Craciun fericit si altele. Cum naiba ma voi intoarce la servici? Ma voi feri de copii? Imi va fi frica de ei?

Ok, in alta ordine de idei, ca raspuns intarziat la comentariu, multi ani inainte!
Nu sunt maestra in ascundere si disimulare, dar am invatat cate ceva, fara sa vreau, la fel ca si voi. As merge pe aceasta varianta, dar stii ce ma deranjeaza? Parca nu mai tin asa de mult la ai mei, cel putin asa simt. Si e rau, e nasol, stii? Intelegi? As vrea sa le spun, dar nu le spun pentru ca nu vreau sa-i ranesc, dar daca nu le pot spune nu mai sunt eu. Numai mustrari de constiinta.
Tare bine ar fi sa avem o viata normala, nu-i asa? Ma apuca un dor de aceasta “viata normala” ( si intelegi ca ma refer la viata obisnuita, cu facturi, slujba, bani impartiti pe muchie, mici problem de sanatate, tot ce trebuie sa duca un om ) si tot mai des ma apuca, poate vine cu varsta. Simt cum trece timpul si simt ca, cu fiecare clipa care trece am mai putin timp la dispozitie. Si daca nu avem decat ziua de maine? Si daca nu avem decat un an, cinci ani, zece ani?

Si eu care credeam ca e nasol de mine!

Un comentariu:

Anonim spunea...

Sanatate!
evident ca n-o sa te feresti de copii, asta e riscul lucrand in colectivitate - da e si frumos - cine stie cu ce mergi acasa data viitoare:D (eu am luat raie la un moment dat).
Inteleg perfect ce spui... ma si gandeam - cand e sa fim separate, iubita mea si cu mine intram intr-un program de avarie - functionare minima, comunicare superficialacu ceilalti, refugiere in munca.. ehe - impreuna e altceva - rasturnam muntii, avem un adevarat ritual al gatitului - gatim cat pentru o armata!:D
avem un ritual al cafelei de dimineata; absolut orice gest pe care lumea il face instinctiv, noi il facem pe deplin constient si cu bucurie, pentru ca vine iar nord-sud si e crunt.
de atatia ani, n-am reusit inca sa ne obisnuim cu asta, din contra, e din ce in ce mai greu, e contra naturii!
Toate bune si la multi ani!
just_talk, adica Dana